Titlu: Puterea
Autor: Naomi Alderman
Editura: Storia Books
toți acești ani de când eu m-am apucat serios de citit, pentru că sunt ceva ani (nu extrem de mulți, dar oricum), am întâlnit o grămadă de cărți care au avut anumite… influențe asupra mea, cărți care, în final, au reușit – mai mult sau mai puțin – să mă schimbe.
Totuși, acum, după ce am terminat cartea scrisă de Naomi Alderman, pot spune că niciuna dintre cele pe care le-am citit în trecut nu se compară cu Puterea. Și nu știu dacă acest lucru este de bine sau de rău =))
Au trecut vreo trei zile de când am reușit să termin de citit cartea, dar am vrut să aștept un pic până să pot scrie câte ceva despre ea și despre impresiile pe care mi le-a făcut. Însă, așa cum era poate de așteptat, încă nu îmi pot găsi cuvintele potrivite pentru a vă transmite și vouă sentimentele contradictorii pe care le am în legătură cu acest roman.
Nu aș fi crezut niciodată că o carte mă poate ține în suspans, mă poate șoca și mă poate îngrozi în același timp! Ei bine, iată că până la urmă s-a întâmplat și treaba aceasta, iar romanul despre care vă vorbesc acum, pe care până și președintele Obama l-a apreciat, a reușit să mă facă să simt toate acele lucruri încă de la primele pagini!
ZIUA FETELOR A SOSIT – DAR CUM SE VA TERMINA TOTUL?
Cartea este, mai presus de orice, un roman distopic, unul care pune în discuție lucruri care dau pur și simplu de gândit: ce-ar fi dacă femeile, la un moment dat, ar capăta din senin o putere nimicitoare și nemaivăzută? Ce s-ar întâmpla dacă femeile ar face uz de această putere în scopul propriilor interese, folosind feminismul drept scuză? Și mai important, așa cum spun și cei de la The Times, ce s-ar întâmpla dacă sexismul ar avea drept țintă celălalt sex?
Dat fiind faptul că eu nu am mai citit nimic până acum care să abordeze subiectul acesta, cartea mi s-a părut că se bazează, înainte de toate, pe o idee originală. Dar, așa cum mi s-a tot întâmplat în ultima vreme, am și avut probleme mari cu ea.
Așa cum vă spuneam, Naomi Alderman abordează un subiect foarte interesant, unul care are o grămadă de potențial, dar care nu este exploatat cum trebuie :)) Tocmai de aceea, ca să am o oarecare coerență în ceea ce scriu aici, o să vă prezint atât lucrurile care mi-au plăcut, cât și cele care nu au fost tocmai pe gustul meu. Și o să le iau pe rând :))
PLUSURI
În primul rând, trebuie să vă spun că stilul autoarei mi-a plăcut foarte tare, poate chiar cel mai mult :)) Modul în care aceasta scrie m-a cucerit și m-a făcut să îmi doresc să citesc și alte cărți scrise de ea!😊
Un alt lucru care mi-a plăcut a fost ideea care stă la baza întregului roman. Așa cum am mai spus de vreo câteva ori în ultimele zece rânduri (probabil), ideea este super interesantă și foarte mișto, chiar are potențial, adică te poate pune un pic pe gânduri în legătură cu anumite subiecte.
De asemenea, mi-a plăcut foarte mult și mesajul cărții (sau ce am înțeles eu din ea): faptul că omul – bărbat sau femeie – se poate pierde foarte ușor pe sine în lupta pentru putere și, în același timp, își poate pierde și principiile pe care s-a bazat întreaga sa viaţă!
MINUSURI
Așa cum se întâmplă de multe ori, pe lângă toate acele lucruri care au fost pe placul meu, acest roman prezintă și minusuri, unul dintre ele fiind reprezentat chiar de personaje. Nu le-am putut și nici acum nu le pot înțelege – nu până la capăt – pe acele femei şi acțiunile lor.
Fiecare capitol este scris din perspectiva fiecărui personaj central: Ally (sau Maica Eva), Roxy, Margot și Tunde (el e bărbat). De aici reiese următoarea problemă pe care eu am avut-o cu romanul acesta: perspectivele multiple. Am spus de foarte multe ori că mie îmi place lucrul acesta la o carte, îmi place să aflu povestea fiecărui personaj, dar aici nu a făcut decât să mă amețească!
Nu am fost nici fană a finalului. Am sperat până la ultima pagină – până la ultimul rând – că lucrurile vor lua o altă direcție și că totul va fi bine. Personal, nu am văzut nimic din ceea ce mi-aş fi dorit să văd, nu am văzut și nici măcar nu am simțit măcar acea schimbare de situație pe care mi-am dorit-o. Poate că nu am reușit eu să înțeleg ce s-a întâmplat acolo, nu știu. Cert este că nu am fost mulțumită de final!
Per total, cu tot cu minusurile pe care le are, cartea lui Naomi Alderman este bunicică. Nu grozavă, nici extraordinară, dar bunicică. În mod clar nu este o capodoperă, nu s-a dovedit a fi la fel de bună pe cât au spus unele persoane, însă sunt de părere că merită sau ar trebui să fie citită de cât mai multă lume.
Dacă doriți să o cumpărați, o găsiți pe site-ul site-ul Editurii Storia.
Books are my drug 
Lasă un răspuns